Top

Anxietatea de separare. Sau ce se întâmplă cu copiii ținuți prea mult timp sub fusta mamei.

 
copil dependent de mama.PNG
 

Avea Matei al meu 4 ani când ne-am mutat în casă nouă. În prima zi după mutare am plecat doar noi doi să descoperim parcurile din cartier iar odată ajunși în primul dintre ele băiatul meu a început să dea târcoale unui tobogan. M-am așezat pe o bancă urmărindu-i fiecare mișcare cu privirea. Eram la nici 5 metri de el, mai că îi suflam în ceafă și nu-l scăpam din ochi o secundă.

Toboganul era unul din acela cu sfori împletite în patru pe margine. Copiii se puteau cățăra pe ele ca să ajungă în vârf și apoi să alunece în jos pe tobogan. L-am văzut pe Matei ușor descumpănit în timp ce dădea târcoale locului de joacă, parcă-parcă și-ar fi dorit să se cațăre și el, dar ceva îl ținea țintuit pe loc. Îi era de fapt frică să urce și, în plus, nici nu știa cum s-o facă. L-am îndrumat de pe bancă să-și pună mâinile deasupra capului și să încerce să se ridice. Și copilul m-a ascultat întocmai. Și-a pus ambele mânuțe pe cap și a început să se ridice pe vârfurile picioarelor.

Mami, nu pot. Nu merge!

Nu știam dacă să plâng sau să râd. E adevărat că nici eu nu-i dădusem cele mai clare instrucțiuni, însă era tragi-comic că un copil la vârsta lui nu știe cum să atace un un loc de joacă. M-am dus, evident, și am ajutat copilul să se urce în tobogan, stând mereu în spatele lui și îndrumându-l la fiecare mișcare.

Nu pune mâna acolo! Ai grijă pe ce pui piciorul! Vai mami, te rog ține-te bine! Nu așa că mă tem c-o să cazi. Nici așa, că te împiedici.

În seara aceea i-am povestit lui M. despre ce pățisem cu odorașul nostru în parc. Simțeam că undeva ceva nu era bine și chiar îmi puneam problema că băiatul meu e puțin întârziat pentru că brusc (parcă) îl observasem eu incapabil să se joace și să exploreze ca orice copil lumea din jurul lui.

Eu ți-am tot zis să mai lași băiatul în pace, să nu-l mai ții de mânuță și de fusta ta. Dar tu nu ai vrut să m-asculți. Ba că e prea mic, ba că nu poate, ba că e periculos. Lasă-l femeie să se mai și julească și să se aventureze și el puțin singur că o să-l crești un fricos care nu va face nimic fără mami!

Am adormit tare greu în seara aia. Eu voiam tot ce era mai bun pentru copilul meu. Voiam să știe că-i sunt alături la orice pas, că se poate sprijini pe mine pentru orice. Era de datoria mea să-l păzesc de rele și de accidentări. Și totuși ceva nu era în regulă. Lucrurile ieșeau greșit. Copilul săracu nu avea clar nici o vină și cu siguranță nu suferea nici de vreo întârziere mentală sau de creștere. Deci clar era ceva la mine. Brusc mi-am amintit de momentele de panică prin care am trecut după ce l-am înțărcat la 1 an și de vorbele pe care mi le-a zis la un moment dat medicul meu de familie.

Măi Ioana, tu nu ai tăiat cordonul ombilical dintre tine și băiat nici acum. Și nici nu o vei face prea curând din cate văd eu.

Oare asta să fi fost problema? Îmi împiedicam copilul să crească normal, îl transformasem cu mâna mea într-un mic incapabil? Răspunsul era dureros. Dar pozitiv. Toate intențiile mele bune și toată grija mea (exagerată) se transformaseră în cârjele copilului meu.  

Mai văd și astăzi în parcuri părinți, bunici sau bone care nu-și dezlipesc mâinile de pe copii. Și nu mă refer aici la bebeluși care abia exersează primii pași ci la copii de la 3 ani în sus care au parcă lipiți cel puțin câte un adult de ei. Da, vrem tot din binele din lume pentru copiii noștri, dar câteodată prea mult din binele nostru le face rău.

Riscăm prea puțin cu copiii noștri. Iar ei, la rândul lor, sunt dispuși să-și asume tot mai puține riscuri de teama eșecului.

Da, trăim într-o lume plină de pericole. La orice pas poate apărea un neprevăzut însă noi creștem drobul de sare de deasupra capului exagerat de mare.

Nu pune mâna acolo! Nu te urca acolo că poți să cazi! Ai grijă pe unde mergi c-o să te-mpiedici Nu fugi c-o să transpiri și-o să răcești! Nu te da în balansoar prea tare că o să amețești! Nu pune! Nu fă! Ai grijă! Nu! Nu! Nu!

Eu nu-mi amintesc ca acum 30 de ani să fi stat vreun adult în spatele meu sau a celorlalți copii cu care mă jucam și să ne dea atâtea indicații. Și alergam, ne cățăram în copaci după cireșe, ne scălămbăiam prin toate tufișurile de găseam aproape în fiecare seară noi julituri sau vânătăi. Însă nu bubițele erau subiectul de discuție cu ai mei la masă ci cât de tare a fost afară!

Pericole existau și atunci, nu s-au inventat acum. Ba astăzi avem o societate mai sigură ca înainte, conform statisticilor. Și totuși noi continuăm să ne temem pentru copiii noștri. Și de cine ne temem cel mai mult? De ei înșiși. Mai mult decât atât, le cerem și celorlalți din jur să îi trateze cu aceeași hiper-protecție ca nu cumva odorașii să aibă de suferit.  Cerem înlăturarea echipamentelor de joacă din parcuri ca să evităm riscul de accidente și cerem până și profesorilor să nu mai folosească stiloul roșu la notare ca nu cumva să lezăm emoționalul celor mici. Oare nu exagerăm totuși puțin?

parinti-exagerati.PNG

Psihologii au demonstrat că un copil care nu se joacă liber afară și care nu a experimentat vreodată julituri în genunchi sau alte astfel de accidente are mari șanse să crească un adult plin de fobii. Un astfel de copil, care a avut mereu în spate un adult care i-a șoptit la ureche pe unde să calce, se va confrunta cu o permanentă stare de nesiguranță atunci când va trebui să-și ia viața în mâini. Trebuie să-i învățăm pe copii că este normal să cazi. Durerea este un rău necesar. Dacă ei nu vor descoperi singuri care sunt riscurile ce-i înconjoară cum se vor feri de adevăratele pericole atunci când vor fi adulți? Asumarea riscurilor joacă un rol esențial în construirea încrederii în sine. Și nu dragă părinte, tu nu vei fi mereu lângă el să-i spui pe unde să calce, ce decizii să ia sau cum să-și gestioneze viața.

Îi salvăm prea repede. Chiar și atunci când ei nu au nevoie.

De fiecare dată când Matei era mic și cădea eu scoteam un Ah!ˮ și alergam să-l ridic de jos. Nici nu apuca bietul copil să-și dea seama ce a pățit că eu deja îl luam în brațe și-i mai și ziceam Vezi, dacă nu o asculți pe mama când îți zice să ai grijă? Ia uite ce-ai pățit!ˮ. Ăsta era startul perfect pentru ca plodul meu să pornească un bocet de neconsolat. Aproape că nici eu nu mai reușeam să-l liniștesc și începeam să-mi fac griji ca nu care cumva să-și fi fracturat băiatul lu’ mamițica ceva. Era ceva de vis... demn de Caragiale. Însă atunci când micul împiedicat cădea în preajma lui tati, M. nici nu se sinchisea să dea fuga la băiat. Îl intreba de la distanță, cu o nonșalanță care pe mine mă scotea din minți: Ce-ai găsit acolo pe jos? Vii să-mi arăți și mie?ˮ. Sărmanul copil se ridica singur de jos, se freca în genunchi și se uita aiurit prin jurul său dacă nu cumva chiar o fi ceva interesant pe jos pe unde a căzut. Nici un gând să plângă.

Îmi amintesc că atunci când eram la școală în clasele primare unul dintre colegi avea o minge de baschet. Ce bucurie era pe noi când colegul respectiv scotea mingea afară și ne improvizam noi coșurile pentru aruncare. Știam că nu puteam juca toți copiii strânși laolaltă și că trebuia să alegem echipe, însă nu se supăra nimeni dacă era lăsat pe-afară. Ne era ciudă, evident, și încercam toți să aducem toate argumentele în favoarea noastră ca să fim aleși în echipe, însă până la urmă toată lumea se liniștea și era implicată. Fie ca jucător, fie ca spectator.

Astăzi, de fiecare dată când un copil nu este ales în joc, apare imediat mama lui în peisaj: „Dar de ce nu-l lăsați și pe el să se joace măi? Nu fiți răi! Hai mamă, bagă-te și tu acolo că am vorbit eu cu ei și te lasă. ˮ

Da mami, ai rezolvat pentru moment un conflict în locul copilului tău însă atitudinea ta nu-l va ajuta pe termen lung.

Un amic al meu, profesor universitar, mi-a povestit că are la cursuri studenți care nu știu să completeze un formular, o cerere. Habar nu au cum și de unde să înceapă o solicitare pentru ceva. Nu este de mirare totuși, atât timp cât în spatele lor au stat mereu părinții care i-au scutit de orice din dorința de a le face un bine.

Învățătoarea lui Matei, spre exemplu, nu ne permite nouă părinților să-i scuzăm pe copii atunci când, din diverse motive, nu și-au putut face tema. Primea adesea telefoane sau mesaje de la părinți cu scuze, așa că întruna dintre ședințele cu  părinții ne-a spus: Nu mai fiți voi, adulții, cei care veniți să vă scuzați pentru ceea ce fac sau nu copiii dumneavoastră. Vă rog să îi lăsați pe ei să-mi spună toate aceste lucruri. Trebuie să îi ajutăm să fie responsabili de acțiunile lor și să-și asume scuzele și angajamentele de a reveni cu toate temele făcute a doua zi.

O abordare extraordinară a doamnei învățătoare, nu-i așa? Niciodată nu a certat vreodată pe cineva care-a făcut vreo boacănă iar copiii de la clasă nu-i știu sub nici o formă de frică. Însă toți o iubesc, o respectă și o urmează fără împotrivire.

Deci e posibil să le arătăm copiilor că-i iubim și atunci când le aruncăm cârjele inscripționate cu „mamaˮ și „tataˮ pe ele.

Dacă-ți plac articolele mele și vrei să fii la curent cu trucurile care îmi fac viața de părinte mai ușoară, te invit să dai LIKE paginii de facebook cu praf magic.