Top

SOS! Nu mai pot cu tantrumurile de la 3 ani.

Capture.PNG

Citesc adesea pe grupurile de mămici de pe Facebook postări (a se citi solicitări de ajutor) despre tantrumurile copiilor de 3 ani. Mămicile povestesc aproape disperate și epuizate că cei mici țipă, mușcă, se aruncă pe jos, plâng sau urlă neconsolați iar ele sărmanele sunt în pragul unui colaps emoțional. Au încercat toate metodele pentru a-i calma, pentru a-i liniști, de la blândețe și comunicare până la pedepse și răbufniri. Dar nimic nu pare să funcționeze cu micii „teribiliștiˮ. Și atunci caută ajutor și sfaturi în grupurile de mămici. Poate-poate nu sunt singurele cu un astfel de copil acasă și poate că din sutele de comentarii de la postarea ei se va găsi unul care să o inspire și care să o ajute cu adevărat în situația în care se află.

Eu sunt mama unei fetițe de 3 ani și a unui băiat de 8. Deci pot să afirm că am ceva experiență cu tantrumurile copilăriei timpurii. Și mai-mai că-mi vine să las și eu câte un comentariu la postările de acest gen în care să îi spun mamei cum și ce să facă pentru a depăși momentul.

Însă mă abțin de fiecare dată să dau sfaturi pe acest subiect. Pentru că nu știu exact care este contextul în care au apărut crizele copilului și nici factorii declanșatori. Mai mult mă tem că ceea ce a funcționat la mine și la copiii mei s-ar putea să nu funcționeze și la alții, ba chiar ar putea să strice.

Și totuși ce putem face ca să le ajutăm pe aceste mămici?

După părerea mea, singurul lucru pe care îl putem face este să le arătăm acestor mămici compasiune. Și înțelegere. Nu, nu trebuie să venim cu lista noastră lungă de strategii excelente în domeniul parenting-ului, să le arătăm că noi știm și putem să evităm astfel de situații nefericite. Și nici nu care cumva să folosim postarea mamei pentru a acuza metodele de educație ale părinților din ziua de azi și să spunem că „pe vremea meaˮ era mai bine. Doar fiți alături de mămicile acestea cu o vorbă blândă dacă puteți. Dacă nu, scrolați mai departe.

Ce sunt tantrumurile acestea și din ce sunt făcute?

Tantrumurile sunt acele răbufniri ale copiilor în anumite momente. Se pot manifesta în fel și chip, copiii fiind foarte creativi după părerea mea la acest capitol. Fie aruncă bolul cu mâncare pe jos pentru că nu le place mâncarea, fie plâng și se trântesc pe jos când ceva nu le convine sau când nu au primit ce-și doreau, fie atacă cu mânuțele și picioarele adultul de lângă el, fie urlă neconsolați atunci când nu împart alți copii jucăriile cu ei.

Tendința noastră, a multora, este să asociem tantrumul cu un comportament sau o educație proastă, fără să luăm în considerare conținutul emoțional al acestuia. Primul nostru instinct este să răspundem cu furie și nervi unui astfel de comportament însă imediat supă ce noi explodăm realizăm că nu am reușit decât să înrăutățim lucrurile. Cred că întrebarea cea mai importantă la care trebuie să ne răspundem în timpul unei crize este Ce se întâmplă în mintea și sufletul copilului în timpul unui tantrum?

Tantrumul începe cu o criză de furie a copilului, de revoltă asupra unui lucru sau a unei persoane care îl deranjează. Apoi continuă cu încercare de a-și obține singur rezolvarea problemei (atacul fizic sau urletul) și se termină cu plânsul neconsolat ca un semn de frustrare și de neputință.

Din experiență proprie pot să vă spun că tantrumurile acestea au un apogeu în jurul vârstei de 2-3 ani și se sting, aproape ca prin magie, sau devin din ce în ce mai absente pe măsură ce copilul crește. Așadar, nu vă panicați că veți avea de a face cu un copil dificil toată viața. E doar o etapă peste care veți trece rapid.

Ok, și ce facem atunci când copiii se trântesc pe jos, urlă sau lovesc pe alții?

Foarte frecvent veți auzi „Păstrează-ți calmul și explică-i cu blândețeˮ. Bine, bine, dar ție îți vine să dai cu el de pământ iar copilul parcă nici nu aude ce-i spui în momentele lui de furie.

Din păcate însă, în apogeul crizei nu poți să fii în prima fază decât containerul în care copilul să-și poată vărsa furia sau neputința. Adesea, când copii mei aveau o criză, număram în gând până la 10 (sau 100, sau 1000) și îi lăsam să plângă în brațele mele fără ca eu să intervin din prima secundă pentru a-i calma.

Copilul trebuie să simtă în astfel de momente că mama e acolo, că e lângă el, că îl poate înțelege și ajuta să-și rezolve frustrarea. Pentru ei toate trăirile și sentimentele sunt amestecate și nu pot înțelege de ce simt ceea ce simt. Și aici mă refer la neputință, ciudă (invidie), revoltă, frică etc. Apoi apare faza în care trebuie să intervenim noi să le dez-amestecăm sau să le desluși toate astea.

Cum facem asta concret? Traducem în vorbe calme ce li se întâmplă lor și nu pot comunica altfel decât prin zbierat sau lovit.

Ești supărat că nu ai primit acum ceva dulce, înainte de masă? Te supără foarte tare lucrul ăsta? Știu că îți dorești foarte mult să mănânci ceva dulce acum va trebui să mai ai puțină răbdare. Da, te ințeleg că ești nerăbdător acum și știu că ești supărat, dar trebuie să respectăm cu toții regula de a nu mânca ceva bun înainte de masă.

Te-ai întristat că băiețelul nu a vrut să împartă jucăriile cu tine? Ți-ai dorit mult să te joci și tu cu jucăriile lui? Te înțeleg că ești supărat și te simți dat la o parte. Și eu m-aș simți la fel. Dar nu putem să-i obligăm pe ceilalți să facă ceva ce nu-și doresc.

Consecventa. Mama ei de consecvență!

De fiecare dată când ne confruntăm cu tantrumurile trebuie să rămânem consecvenți. După părerea mea, asta este cheia unui echilibru de succes. Cred că știm cu toții că dacă vom ceda o singură dată unui anumit tip de comportament vom crea un haos în mintea copiilor și nu vom face altceva decât să le dăm șansa de a specula că și pe viitor vor putea face la fel pentru că oricum mama sau tata cedează dacă ei vor da mai tare din picioare.

consecventa.PNG

Nu am spus eu asta. Au spus-o alții mult mai deștepți ca mine. Și au perfectă dreptate. De fiecare dată când copiii mei făceau câte o scenetă încercau să-mi testeze răbdarea și limitele. Poate-poate mama va ceda dacă eu urlu mai tare. Aș fi ipocrită să spun că am fost mereu o mamă-zen. Nu de puține ori am cedat tantrumurilor lor iar Pic și Poc ai mei au speculat momentele astea ale mele de slăbiciune la maximum. Adică la următorul episod de nervi făceau și mai urât decât la anteriorul știind că eu voi ceda până la urmă. Din momentul în care eu nu am mai cedat DELOC s-a așezat și echilibrul între noi. I-am ajutat cu calm să se liniștească și au înțeles că tantrumurile lor nu le vor satisface doleanțele. Cât a durat perioada asta la noi până s-au linișit? Câteva săptămâni.

Știu că nu-ți este ușor. Dar îți garantez că nu e nici imposibil.

La 3 ani copiii sunt încă precum plastilina și pot fi modelați ușor. Acum se creează bazele comportamentale ale viitorului adult, deci mențineți-vă nervii tari dacă vreți să faceți din ei oameni mari și stăpâni pe sine. Vârsta tantrumurilor este o etapă. Care va trece. Curând. Depinde doar de noi, părinții, cum și cât va dura această etapă.

Iar vouă, mamelor care simțiți că ați ajuns la capătul puterilor și căutați ajutor în comunitățile de mămici, nu pot să vă spun decât că vă cunosc frustrarea și neputința. Am trăit-o pe pielea mea. De 2 ori chiar. Dar strângeți din dinți, numărați în gând și omorâți fără milă primele reacții de nervi sau de cedare care vă vin în minte. Lăsați-i pe cei mici să vadă lângă ei o mamă empatică, o mamă-container dar în același timp o mamă puternică pe care nu o îndoaie prima adiere de vânt. Îi veți ajuta să-și construiască pe mai departe încrederea în voi și în ei înșiși. Dar asta este deja tema unui alt articol 😊.

Dacă-ți plac articolele mele și vrei să fii la curent cu trucurile care îmi fac viața de părinte mai ușoară, te invit să dai LIKE paginii de facebook cu praf magic.