Top

Copiii sunt sub comandă 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 365 zile pe an.

copilul nu ma mai asculta

10 moduri prin care îi poți face pe copiii tăi să te asculte.

Nu te mai înțelegi cu propriul copil? Iată ce ai de făcut.

 

Acestea sunt doar două dintre temele cele mai dezbătute pe forumurile sau pe grupurile de mămici pe care eu le urmăresc frecvent.

Din ce în ce mai mulți părinți simt că pierd controlul copiilor lor atunci când aceștia refuză să-i mai asculte, iar acest lucru este resimțit de către adulți ca pe o pierdere a controlului. A controlului lor asupra copiilor. O frustrare imensă îi cuprinde și tot mai des se întreabă „Ce se întâmplă cu copilul meu? De ce nu mă mai ascultă? De ce se răzvrătește? De ce de la o vreme parcă nu-l mai recunosc?ˮ

Și eu, ca și acești părinți, am trecut prin faza aceasta a întrebărilor de mai sus, a sentimentului că ceva s-a schimbat în copilul meu de nu mă mai asculta, a căutărilor de soluții miraculoase de a-l aduce pe copilul neascultător pe drumul pe care eu i-l pregătisem și i-l indicasem.

Matei are 8 ani, iar de jumătate de an a încetat să mai facă ce-i spun eu. Sau doar ce îi spun eu. Dacă până de curând fusese un copil exemplar, care nu-mi ieșea din cuvânt și care nu-mi răspundea (adică nu-mi întorcea vorba), ceva brusc s-a schimbat într-o zi la el. Am dat vina pe preadolescență, am dat vina pe mine, am dat vina pe școală și pe prieteni, am dat vina pe orice și am căutat explicații în orice pentru lipsa de obediență a copilului meu.

Însă la un moment dat am obosit să mai caut răspunsuri la „De ce?ˮ și am stat. Am stat și mi-am privit copilul. I-am urmărit actiunile, vorbele și trăirile. Dar nu cu ochiul vigilent de mamă ci cu sufletul. Și atunci am observat un lucru uimitor. Copilul meu parcă brusc se trezise. Parcă atunci prinsese viață. Și vroia să fie liber. Să judece liber, să creadă în ce dorește, să mănânce când dorește, să se îmbrace când dorește, să exploreze, să caute, să descopere. Să se descopere!

Copilul acesta pe care eu încercasem să-l ocrotesc atât de mult obosise. Și nu mai dorea să fie protejat. Nu mai vroia să i se spună când să bea apă, cum să se îmbrace, pe unde să nu pășească, cum să se joace, când să se joace, când are voie și când nu are voie. Copilul acesta vroia să se descopere, să-și testeze singur limitele, să facă și altceva, orice, fără ca un adult să-i sufle mereu în ceafă și să-i traseze efectiv sarcini.

V-ați gândit vreodată la ceea ce aud copiii noștri de dimineață până seara?

Hai, trezește-te! E timpul să mergi la școală. Spală-te, îmbracă-te, mănâncă tot micul dejun.

Ai grijă ce faci la școală, să fii atent la ore, să o asculți pe doamna.

Ai venit de la școală? Spală-te, mănâncă, odihnește-te, acum fă-ți lecțiile.

Hai afară în parc. Nu te sui acolo, nu pune mâna pe alea, nu ieși din parc, stai în raza mea, împarte jucăria, vino să bei apă, ridică-te de jos.

Hai să mergem înapoi în casă. Spală-te, schimbă-te, mănâncă tot ce ți-am pus în farfurie, schimbă-te în pijamale, spală-te pe dinți. Culcă-te că e târziu și mâine o iei de la capăt.

Da, și a doua zi o luăm împreună de la capăt. Cu aceleași ordine, aceleași comenzi, aceleași intrucții. Zi de zi. Fără oprire.

Scena aceasta descrisă mai sus se repetă în toate casele cu copii și părinți. Cel puțin o dată și fără excepție. Și nu mă înțelegeți greșit. Intențiile părinților sunt din cele mai bune pentru proprii copii. Cine nu vrea să-și crească copiii cu grijă și dedicare? Însă, vedeți voi, de cele mai multe ori grija aceasta gratuită și eforturile noastre pot deveni sufocante pentru copii. Și din dorința de a nu ne pierde controlul asupra puilor noștri, creăm din aceștia niște mici soldăței, pregătiți mai degrabă pentru instrucție și nu pentru propria lor viață.

Cred că fiecare dintre noi adulții ar trebui ca la un moment dat să ne oprim din a le da indicații copiilor. Ar trebui să îi privim mai des în ochi și să-i întrebăm ce își doresc ei să facă. Ce își doresc la micul dejun, unde doresc să se joace, ce doresc să se joace, unde vor să meargă în vacanță etc. Lasând mai des frâiele jos, vom crea în copiii noștri puterea, încrederea, supraviețuirea.

Noi vedem adeseori în cei mici niște ființe fragile și neajutorate, cărora trebuie să le spunem în permanență ce să facă și când să facă, de parcă la un moment dat li s-ar întrerupe alimentarea acestora cu oxigen și s-ar sufoca, ar muri.

Vrei să-ți dea mama apă? Ție nu-ți e sete? Hai să mai bei o gură de apă.

Nu ți-e frig? Hai să văd dacă ți-e frig. Nu vrei să-ți dea mama vesta pe tine? Parcă ți-e rece...

Le repetăm copiilor noștri aproape obsesiv genul acesta de fraze. De parcă aceștia ar suferi de ... nu știu... inconștiență. Oare chiar trebuie să le spunem noi, să le inducem, să le traducem propriile nevoi de parcă ei ar fi incapabili să spună, să ceară?

Protecția exagerată pe care le-o oferim copiilor noștri poate avea însă efecte pe termen lung. Urmările le vom vedea cel mai devreme în adolescență când răzvrătirile vor deveni la ordinea zilei, dar și în viața de adult a acestora când vom observa că sunt încă dependenți de noi, că nu au încredere în ei sau că au dificultăți în a se automotiva.

Copiii cu părinți hiper.png

Înainte de a încheia acest articol aș vrea să te rog să faci un exercițiu de imaginație. Gândește-te la copilul tău la vârsta de 30 de ani. Cum va fi el la acea vârstă? Ți-ar plăcea să fie un adult pe picioarele lui, încrezător, puternic, motivat, fericit?

Atunci lucrează cu el în direcția aceasta și ajută-l să crească echilibrat. Încetează să-i fii mereu comandant și fii mai degrabă ghid printre toate cele pe care le are de învățat.

Copiii cu părinți hiper (1).png