Top

Acum sunt pregătită să fiu pusă la zid. Da, am luat antidepresive în timpul sarcinii!

Nu îmi este ușor să scriu această postare. Și cu siguranță nu-mi este ușor nici să fac o astfel de mărturisire. Însă zecile de mesaje pe care le-am primit în ultima perioadă pe acest subiect m-au convins că a venit momentul să fac această "dezvăluire".

Depresia nu este un subiect ușor. Pentru nimeni. Niciodată. Cu atât mai mult dacă ești femeie și dacă mai ești și gravidă pe de-asupra.

Însă eu nu voi scrie acum aceste rânduri pentru cei care se cred atotștiutori, ci pentru toate mamele care, la fel ca și mine, caută pe net răspunsuri la întrebările sau fricile lor sau caută o poveste similară cu a lor și eventual cu Happy End.

În postările mele anterioare am povestit despre atacurile de panică și despre depresia mea din timpul celei de-a doua sarcini. V-am povestit fără perdea că am trăit momente cumplite și că am avut zile în care frica parca nu mă părăsea nici măcar în somn, zile în care deznădejdea și tristețea se trezeau și se culcau odată cu mine, săptămâni întregi în care eu nu mă mai regăseam în propria-mi viață... 

Este de la sine înțeles că nu mă mai puteam bucura de sarcină, că nu mă puteam îngriji și că ajunsesem într-un punct în care aveam nevoie disperată de ajutor. Aveam nevoie disperată să fiu salvată! 

Și am fost! 

Depresia mea nu a debutat în timpul sarcinii cu Eva, ci cu câțiva ani în urmă. Mai exact atunci când Matei, primul meu copil, a împlinit un an. Atunci am luat pentru prima dată antidepresive și anxiolitice. Am urmat un tratament combinat de antidepresive, anxiolitice și psihoterapie aproape 2 ani. Pe tot parcursul tratamentului am fost consiliată de medicul meu și am încetat sa mai iau pastile treptat, sub atenta supraveghere a acestuia.  

Când am rămas însărcinată cu Eva depresia era deja istorie pentru mine. Sau cel puțin așa am crezut eu. Și am crezut prost.

Nu știu să vă spun dacă din cauza dereglărilor hormonale din timpul sarcinii sau dacă din cauza accidentului suferit la picior depresia mea a revenit. Cert este ca "minunata" a apărut din nou în viața mea. Și, evident, nu a venit singură. A venit la pachet și cu atacurile de panică pe care eu le întrețineam, fără să vreau sau să mă pot opune, de toate temerile unei mame în așteparea celui de-al doilea copil.

Ce-a fost în capul meu? 

Cum mă voi descurca oare cu doi copii? 

Dacă n-o să fac față?  

Dacă...? Dacă...? Dacă...? 

În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, orice aș fi făcut, aceste frici erau permanente în mintea mea.

Uneori simțeam un țiuit atât de puternic în urechile mele din cauza acestor gânduri încât credeam că o sa înnebunesc.   

La controlul de 9 săptămâni i-am spus doctoriței mele ginecolog prin ce trec. Plângeam, îmi ștergeam în continuu nasul și tremuram necontrolat pe scaunul pe care stăteam în fața ei.

Înainte să îi fac această confesiune deja căutasem pe "Sfântul Google" dacă au mai trecut și alte gravide prin chinul meu. Nu găsisem nimic. Πn mintea mea îmi făcusem două scenarii. Continui sarcina dar luând atidepresive cu orice risc sau... mor încet în fiecare zi cât o mai vrea Dumnezeu să rezist. Am scris "mor" pentru că ceea ce eu trăiam numai viață nu se mai numea.

Doctorița mea m-a privit cu un zâmbet compătimitor și mi-a zis că va fi alături de mine. Mi-a mai spus că ea și-a făcut rezidențiatul în California (SUA) și că acolo a întâlnit multe gravide în situația mea.

Soluția: reluarea tratamentului cu antidepresive, sub atenta monitorizare a medicului psihiatru și a medicului ginecolog. 

Știam, simțeam ca asta este singura soluție pentru ca viața mea să reintre în normal.  

Și am luat-o. Fără să stau prea mult pe gânduri. 

Dacă am știut la ce riscuri îl supun pe bebe? 

Da, am știut. Sau mai bine spus, am știut și nu prea. După ce am plecat din cabinetul doctoriței mele am început să caut pe site-urile din State și din Canada tot felul de informații. Medicul meu psihiatru a făcut și el "cercetări" pe unde a știut și pe unde a putut, de asemenea. Așa am descoperit că până la acel moment singurele lucruri/riscuri dovedite științific erau posibilitatea unei nașteri premature sau a unei nașteri la termen dar cu o greutate a copilului mai mică decât "Sfântul Grafic" al copiilor normali.

Da, mi le-am asumat. Pe toate.  

Dacă am avut îndoieli? 

Da, ca orice altă gravidă (cu sau fără depresie) mi-a fost teamă pentru copilul ce-l purtam în pântece. 

Dacă m-am simțit vinovată?

Da, cu fiecare pastilă pe care o luam seara înainte de culcare mă rugam la Bunul Dumnezeu să mă ierte și să aibă grijă de copilul pe care eu urma să-l aduc pe lume. 

Cu toate astea, am simțit că doar așa, adică doar cu medicamente, eu aș mai fi putut trăi și implicit aș fi putut duce sarcina la bun sfârșit. În plus, eu a trebuit să îmi asum acest risc gândindu-mă și la copilul de 4 ani pe care îl aveam deja. El avea nevoie de mine să fiu puternică, să-i ofer atenție, dragoste, îmbrățișări. Cum aș fi putut face toate astea când eu ajunsesem o ruină?

După ce am reluat antidepresivul

Medicul meu psihiatru mi-a prescris o jumătate din cea mai slabă concentrație a antidepresivului pe care îl mai luasem și în trecut. Am început tratamentul în săptămâna 13 de sarcină, după ce doctorița mea obstetrician s-a asigurat ca bebe are deja toate organele formate.

După a patra zi de tratament atacurile de panică  au dispărut complet, noaptea am putut să dorm din nou fără întreruperi iar pofta de mâncare s-a reinstalat ca prin minune. Din momentul acela am putut să mă bucur de sarcină, de mine, de tot ce mă înconjura, de viață în general. Treptat am înlocuit și întrebările cu "Dacă...?" cu "Abia aștept să...!"

Am luat pastilele până aproape de luna a opta. Și asta pentru că medicii mi-au zis că în felul acesta eliminăm riscul de sevraj de 2 zile a nou-născutului.  

Eva s-a născut prin cezariană la 36 de săptămâni. Însă nașterea ei prematură nu am putut să o pun niciodată 100% pe seama antidepresivelor. În timpul sarcinii eu am trecut totuși prin 2 operații complicate la genunchi, am luat "puțin" stafilococ auriu din spital după prima intervenție, am stat cu un aspirator mecanic și tuburi de drenaj 3 luni non-stop în picior ... deci factorii care ar fi putut influența venirea ei mai devreme pe lume au fost mai mulți.

Cum a fost Eva după naștere și cum este acum

Eva-Maria s-a născut pe 28 ianuarie 2015, pe la 8 jumate seara. Era mică,  dar roz la piele. Și era foarte puternică. M-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil care a știut să lupte pentru ea, poate și pentru mine uneori.

upload.jpg

La 10 zile de la naștere am adus-o acasă. La 2 luni se încadra deja în "Sfântul Grafic" iar la 7 luni, la consultul psiho-neuro-motor, a luat 10 cu felicitari.

Toate organele ei sunt perfect funcționale, fără modificări și fără alte probleme.  

Acum are aproape 4 ani. Mănâncă orice fără pretenții, se joacă, desenează ca un mic artist în devenire, recită poezii ca o actriță de teatru și dansează cât e ziua de lungă.

upload.jpg

Pediatra Evei dar și medicii mei mi-au spus că atunci când va fi adult, fata mea va prezenta un risc mai crescut decât a celorlalți de a face depresie. Și nu neapărat din cauza antidepresivelor luate de către mine în sarcină ci din cauza moștenirii genetice.

Eu voi avea grijă însă până atunci să o învăț să se respecte și să se iubească pe sine însăși mai mult decât orice pe lume, sa nu se teamă de eșec, să privească orice obstacol al vieții ca pe o provocare și să aibă încredere în ea.

Iar eu... eu voi fi acolo lângă ea mereu. Sa o admir, să o iubesc și să o susțin dacă se va clătina. Și dacă se va întâlni și ea cu depresia eu voi ști să recunosc la fiica mea toate semnalele care o vor trăda că are nevoie de ajutor.  

Pentru că și eu am trecut prin asta. 

 

Acest articol l-am scris pentru Delia, pentru Ana, pentru Cristina, pentru Elle, pentru Dya, pentru Anca, pentru Nico și pentru toate acele mămici care mi-au scris că au ajuns la capătul puterilor și nu mai găsesc speranța.

 

PS: Acest articol este un fragment din viața mea. Nu recomand și nu încurajez consumul niciunui medicament pe timpul sarcinii fără acordul medicului!