Top

Scrisoare către fiica mea despre depresia prin care am trecut în sarcina cu ea

depresia-in-sarcină

Mă uit la tine cum te cațeri peste tot imaginându-ți că ești o pisică într-o continuă aventură și cum alergi radiind bucuroasă în jurul meu. Nu te mai oprești din cântat, din zâmbit, din vorbit de parcă ai ști că tot ce faci tu îmi încarcă mie bateriile cu voință, cu putere, cu iubire.

Au trecut 3 ani de când te-ai născut. Au fost 3 ani în care mi-am dat timp mie să mă vindec, să mă iubesc, să mă iert și să-mi fac curajul de a-ți mărturisi că îmi pare rău. Când vei crește suficient de mare și vei citi aceste rânduri sper să mă ierți și să mă înțelegi că tot ce am trăit a fost peste puterile mele.

Ai fost un copil foarte dorit, însă ne pierdusem de mult timp speranța că vei mai veni în viața noastră. Pierdusem câteva sarcini înainte să apari tu în burtica mea iar medicii îmi spuneau că problemele pe care le aveam făceau aproape imposibilă o nouă sarcină. Și eu și tati ne-am resemnat, însă frățiorul tău a continuat să îl roage pe Doamne-Doamne să-i trimită o frățioară. Iar Doamne-Doamne i-a ascultat rugăciunile curate și s-a întâmplat minunea.

Când au apărut cele două liniuțe roz pe testul de sarcină și eu și tati am plâns de bucurie. Am înțeles amândoi că tocmai primisem un dar minunat și prețios de care trebuia să ne îngrijim cu responsabilitate și recunoștință. În primele zile de la aflarea veștii simțeam că plutesc în loc să merg. Mă feream să privesc oamenii în ochi de teamă ca privirea mea să nu mă dea de gol că în mine creșteai tu.

Fericirea mea avea să devină însă curând un film ce își pierdea din contrast și din culoare cu fiecare zi ce trecea.

Încă din seara în care am aflat că tu ești parte din mine am oprit medicamentația. Da, a venit momentul să-ți mărturisesc că după ce l-am înțărcat pe fratele tău am suferit de depresie postnatală și am acceptat că doar medicamentele mă mai puteau ajuta să fiu vrednică și să mă ocup așa cum trebuie de familia noastră și de cariera mea. Însă nu știam ce efecte pot avea aceste medicamente asupra bobului de mazăre ce erai tu așa că le-am oprit brusc chiar în clipa în care am aflat de tine. Iar la două săptămâni după ce le-am oprit viața mea parcă nu mi-a mai aparținut. Greșeala mea avea să fie nu că am luat vreodată aceste medicamente sau că am încetat să le mai iau ci că le-am aruncat pe toate deodată, fără să trec printr-o perioadă de tranziție.

Medicul care îmi urmărea sarcina mi-a fost alături nu doar cu experiența pe care o avea în medicină ci și cu sufletul. M-a văzut și a știut că nu avea să-mi fie deloc ușoară sarcina cu tine, mai ales după ce am avut accidentul la genunchi ce a necesitat multă imobilizare la pat și două operații în urma cărora era de așteptat să-mi pierd piciorul stâng de la genunchi în jos. Medicul acesta (o tânără femeie curajoasă și înțeleaptă) avea să fie singurul om, după tatăl tău, care știa ce umbre grele îmi apăsau sufletul și mintea.

Îmi pare rău iubita mea copilă că nu-ți pot povesti cu atât de multe cuvinte frumoase ce am trăit în perioada în care te-am purtat în pântecele meu, așa cum îi povestesc frățiorului tău despre perioada dinainte de a se naște. Cu tine totul a fost diferit și dureros și abia acum mi-am găsit puterea de a-ți vorbi despre asta.

Mi-a fost greu, cumplit de greu.

La două săptămâni după ce am aflat de tine am început să te regret. Mii de frici mă învăluiau și îmi făceau trupul să tremure în fiecare minut al primelor luni de sarcină. Ajunsesem atât de rău încât și efortul pe care trebuia să-l depun pentru îngrijirea fratelui tău era pentru mine un chin, așa că am fost nevoită, pentru binele lui, să-l trimit în grijă la Bica și Bicu o perioadă. Știam că ei aveau să-i ofere toată grija și iubirea de care el avea nevoie și pe care eu nu mai puteam să i-o dau pentru că devenisem absentă din propria-mi viață. Atât de absentă încât îl priveam cum se agăța de mine și-mi căuta brațele iar eu nu simțeam nimic. Nici o emoție, nici o grijă, nimic. Doar o teamă și o luptă continuă să mai pot rezista încă un minut, încă o oră, încă o zi.

Nu-mi aduc aminte să fi avut vreo tresărire în momentul în care medicul mi-a zis că voi avea o fetiță. Cam tot ce auzeam sau mi se întâmpla în perioada aceea trecea prin mine ca un vânt pustiu, fără să lase vreo urmă. Vedeam fețele vesele ale oamenilor din jurul meu care mă felicitau. Le zâmbeam cât puteam eu de frumos însă în mine urlam de frică și de deznădejde. Dacă mă vedeau uneori tristă puneau pe seama operațiilor la picior starea mea și își vedeau mai departe de ale lor. Mă mai încurajau din când în când să fiu tare dar asta mă lăsa rece, ba chiar mă scotea din minți uneori.

Ce știi tu despre cum să fiu eu tare? Îți este atât de ușor să-mi spui să fiu puternică însă habar n-ai despre lupta mea din fiecare secundă, din fiecare minut! Unde este viața mea de altă dată? Cine sunt eu? Unde este mintea mea lucidă și fără de griji? Asta nu sunt eu! Nu sunt eu!

Cam așa strigam în mine. Dar pe gură nu-mi ieșea nimic pentru că îmi era rușine să nu mă creadă careva nebună. Așa că nu spuneam nimic și mergeam mai departe. Cu o mână-mi țineam frica și cu cealaltă pântecele. Și ambele creșteau în fiecare clipă.

Îmi petreceam zilele doar în pat, acoperită până peste cap cu pătura, ascunsă parcă de orice și oricine. Nu mâncam aproape nimic și stările de greață permanentă nu mă ajutau nici ele. Slăbisem patru kilograme în a doua lună de sarcină și mă țineam pe picioare doar cu vitaminele prenatale cred.

Stările de anxietate și depresia dormeau cu mine pe aceeași pernă, mergeau cu mine la baie, stăteau cu mine la masă, mă însoțeau peste tot. Corpul îmi tremura în permanență de frică și mă stăpâneam foarte greu în prezența lui tati ca să nu-l împovărez inutil. Cu părinții mei vorbeam extrem de rar la telefon și de fiecare dată foarte scurt ca nu cumva să le dau de bănuit că nu sunt bine. Dar atunci când rămâneam singură, doar eu cu mine era... o Doamne, era groaznic.

 

Dacă nu mă voi descurca cu doi copii? Dacă nu voi fi o mamă bună? Mi-a fost atât de greu să-mi cresc primul copil fără nici un ajutor, cum mă voi descurca acum cu amândoi? Ce mă voi face? Ce-a fost în capul meu?

Aceste gânduri mă bântuiau în permanență. Și cu fiecare încercare a mea de a mă agăța de soluții și răspunsuri pozitive, cu atât mai tare mă loveau aceste gânduri de fiecare dată. Panica era atât de mare încât credeam că mă sufoc. Uneori îmi căutam câte un loc mai ferit din casă în care mă băgam cu burta mea deja vizibilă ca într-un adăpost. Și stăteam acolo nemișcată chiar și o oră în speranța că frica nu mă va găsi.

Tatăl tău știa lupta mea. O vedea zi de zi.

Mi se citea și pe trup lipsa de viață din mine. Ce paradox! Când eu eram mai plină de viață ca oricând mă simțeam și arătam ca lipsită de duh. Tatăl tău mi-a fost alături mereu. Obișnuia să mă îmbrățișeze strâns atunci când anxietatea mea creștea atât de tare încât patul se mișca de la tremuratul meu. Mă mângâia pe păr și îmi vorbea calm și cald despre cum va fi viața noastră când vei apărea tu, despre cum te va plimba el în căruț cu orele ca eu să am timp și de mine sau de fratele tău, despre cum vei fi, cu cine vei semăna și că vei fi atât de frumoasă încât el probabil că va trebui să construiască un turn ca să te ascundă de ochii pețitorilor. În momentele în care el îmi vorbea așa tremuratul meu se potolea și din mine curgeau șiroaie de lacrimi. Lacrimi de vinovăție, de neputință, de milă față de tine căreia nu i-am vorbit nici măcar o dată în primele luni de sarcină.

La 12 săptămâni erai aproape cât o prună în burtica mea. Doctorița îmi confirmase că te dezvoltai conform graficului, în ciuda primei mele operații la picior pe care a trebuit să o suporți când aveai doar 7 săptămâni. Toate analizele au ieșit perfect și medicii care mă monitorizau (ortopezi, obstetricieni, psihologi, psihiatri) te-au felicitat că fuseseși o luptătoare. Era clar pentru toată lumea că erai mai puternică decât mine. Îmi dădeai o lecție de voință extraordinară. Eu însă mă sfârșeam, de parcă muream în fiecare zi câte puțin.

La 14 săptămâni toate organele tale funcționau cum trebuie, inimioara bătea cu putere iar mâinile, piciorușele și toate cele erau așa cum trebuiau să fie. În tot timpul acesta medicii mei au căutat soluții pentru mine, însă, din păcate studiile științifice despre tratamentul depresiei în timpul sarcinii nu îi ajutau foarte mult. Tot ce știau ei la acel moment era că trebuie să mă pună pe mine urgent pe picioare și că singura modalitate de reușită era revenirea la medicamente, la antidepresive. Am făcut așadar o întâlnire cu ei și cu tati și ne-au spus că riscurile la care va trebui să ne supunem cu toții, din tot ce se cunoștea până la acel moment în medicină, erau ca tu să te naști prematur sau la termen dar cu o greutate mai mică decât normalul unui făt de 38 de săptămâni. Alte probleme neurologice sau de dezvoltare nu erau cunoscute. Deci doar Dumnezeu mai putea ști la acel moment ce avea să se întâmple cu mine dacă nu luam tratamentul sau cu tine dacă-l luam. Ne-am lăsat în mâinile Lui și l-am rugat să ne vegheze pe amândouă dar și pe tati și pe frățiorul tău care aveau nevoie de mine.

Schema de tratament presupunea jumătate din doza cea mai mică a celui mai slab antidepresiv la care eu răspunsesem în trecut până în săptămâna 30 de sarcină. Apoi pauză ca să te pregătesc de naștere și de alăptare. Psihoterapia era o opțiune care înainte dăduseră rezultate cu mine însă nu spectaculoase pentru că dependența creierului față de medicament era deja creată.

La 16 săptămâni de sarcină deja aveam câteva zile de tratament iar rezultatele deveneau vizibile pe fața și pe corpul meu. Îmi regăsisem pofta de mâncare, dorința de a mă juca cu frățiorul tău și curiozitatea de a mă privi în oglindă. Te-am descoperit cu toată ființa mea atunci când ți-am simțit prima dată piciorușele neastâmpărate. Dansul tău zglobiu m-a umplut atunci de aceeași fericire pe care o simt și acum când te bâțâi pe orice melodie o auzi în preajma ta. Zâmbeam și plângeam în același timp iar un val de iubire mă spăla parcă din cap până-n tălpi. Eu trăiam, tu trăiai și împreună simțeam că aveam să răzbim. Am învățat să te iubesc, să te accept, să te aștept și să mă pregătesc cu toată ființa mea pentru venirea ta.

Așa cum era de așteptat, te-ai născut mai devreme, la 36 de săptămâni. Iar eu am plâns mult. Foarte mult.

Însă de data asta de fericire pentru că reușisem. După o luptă continuă, secundă cu secundă, reușisem să te aduc pe lume. Mai mică în greutate, așa cum ne așteptam, însă reușisem să ajungem învingătoare amândouă la linia de finish. Frica o lăsasem de mult în urma noastră, o întrecusem. Pentru că tu ai fost puternică și ai luptat. Ai luptat nu doar pentru viața ta ci și pentru a mea. Iar pentru asta îți mulțumesc.

Și îți promit că îmi voi dedica toate secundele ce ne-au rămas pe acest pământ pentru a fi și eu la rându-mi un exemplu că se poate. Se poate să învingi depresia, se poate să treci peste, se poate să te refaci din mii de cioburi. În felul acesta îmi doresc să câștig iertarea ta, minune de om ce ești.

Această postare este despre mine și despre experiența mea în lupta cu depresia. Dacă tu sau cineva apropiat ție se confruntă cu stări prelungite de tristețe sau de anxietate nu întârzia să ceri ajutor de specialitate din partea unui medic.
Dacă nu ai cu cine să vorbești, te simți singură și crezi că ai ajuns la capătul puterilor nu uita că mai sunt și alte mame care au trecut sau care trec prin depresie și înving în fiecare zi această boală. Mă poți contacta pe e-mail la mamiblog@prafmagic.com sau pe Facebook dacă dorești un umăr pe care să te sprijini pentru a trece peste această perioadă în care crezi că totul mai bine s-ar sfârși. Există viață după depresie. Vei fi bine. Continuă să lupți. Ai nenumărate motive pentru care trebuie să o faci.

Dacă-ți plac articolele mele și vrei să fii la curent cu trucurile care îmi fac viața de părinte mai ușoară, te invit să dai LIKE paginii de facebook cu praf magic.