Top

ZIUA ÎN CARE EU NU AM MAI FOST EU

depresia-postnatala

Nu-mi aduc foarte bine aminte primul an din viața lui Matei. Eram la primul copil și tot ce știu acum e că trăiam o stare permanentă de teamă și de încordare. Eram tot timpul lipită de copil, de parcă acesta era o prelungire a ființei mele, ceva ce era obligatoriu să păzesc.

Primele 4 luni după naștere sunt parcă învăluite într-o ceață densă ca dintr-un film vechi și regizat haotic. Mâncam puțin, dormeam și mai puțin, plângeam din orice și simțeam că singurul meu obiectiv era să stau cu ochii pe puiul de om. Era un lucru aproape natural să îl car cu mine peste tot pentru că nu am avut suport de nici un fel în jurul meu. Puneam copilul în scoică și în felul ăsta făceam duș, făceam mâncare, mergeam la toaletă, întindeam și călcam rufe, orice.

Uitasem complet de mine ca om.

Ba mai mult, atunci când mă întâlneam cu oglinda nu mă mai recunoșteam. Cu fiecare zi ce trecea eram tot mai trasă la față și simțeam cum efectiv mă dezumflu. În corpul ăla care parcă nu-mi mai aparținea zăcea însă și un suflet pe măsură. Debusolat, obosit, nervos și sensibil la cel mai mic stimul. Plângeam mult și mi se părea că nimeni nu vrea să mă ajute pentru că nimeni nu mă înțelegea. Eram străină în viața mea și îmi era cumplit de greu să mă obișnuiesc cu noul rol pe care trebuia să-l joc.

Nu puteam și nici nu știam să le spun celor din jur cât de dificil era pentru mine să rămân 12 ore pe zi singură cu un copil. Dacă le-aș fi zis știam oricum că nu mă pot ajuta. Părinții erau la 400 de km depărtare, aveau servicii, socrii la fel iar prietenii aveau viețile lor aproape paralele cu a mea. Așa că tot ce puteam să fac era să tac și să merg mai departe.

Mi-am iubit copilul încă din momentul în care au apărut liniuțele pe test. L-am dorit cu toată ardoarea și m-am preocupat de el cât de bine am putut. Luni întregi l-am adormit legănat în brațe, la pieptul meu, în timp ce făceam ture de apartament și îi cântam duios. Aveam momente când mă uitam la ochișorii lui în timpul ăsta și mă minunam cum de am putut scoate din trupul meu un omuleț așa frumos. Dar aveam și momente în care îi cântam de nani și îmi ștergeam lacrimile de epuizare, de neputință. Plângeam și sughițam. Nu mă puteam stăpâni. Îmi doream doar o zi liberă, fără nimeni în jurul meu. O zi în care să dorm și să fac o baie mai lungă de 5 minute. Tânjeam după odihnă și mi se părea că oboseala nu avea să mă mai scutească vreodată.

Perioada în care l-am înțărcat pe Matei a coincis cu perioada în care aveam să ne mutăm din apartamentul în care stăteam. Fiu-miu tocmai făcea un an și stabilisem că suzetatul lui trebuie să ajungă la final. Am hotărât să-l înțarc brusc pentru că știam că altfel aveam să mă las pradă solicitărilor lui tot mai dese de țiți și că altfel am fi prelungit agonia. Tot procesul a fost unul dureros. Sânii mi se umflaseră chiar din prima zi și aveam impresia că în orice moment urmau să-mi plesnească. A doua zi deja făceam febră și luam antiinflamatoare pentru dureri. Tratamentul de la medic nu dădea rezultate și mare mi-a fost norocul să dau de o mămică care mi-a zis ce pastile să iau ca să scap și de lapte și de dureri.

Era evident că acest proces traumatizant de înțărcare, adăugat peste oboseala mea cronică, avea să lase urme în mintea și pe corpul meu.

De fapt, e evident acum, dar atunci nu am realizat ce avea să vie.

La 1 an și o săptămână a ștrengarului meu am hotărât să-i tăiem moțul. Petrecerea ne-am dorit-o foarte discretă și cu extrem de puțini invitați. Doar părinții mei și nașii copilului. Comandasem un tort iar mama venise la București să mă ajute cu mâncarea. Cu toții s-au simțit bine în ziua aceea dar eu parcă eram în transă. Mă simțeam de parcă ieșisem din corpul meu și urmăream de undeva de sus tot ce se întâmpla în jur. Îi vedeam pe ceilalți râzând și vorbind dar eu cu greu scoteam o propoziție. Mă durea tot corpul deși nu eram bolnavă și aveam o presiune enormă în tâmple. Îmi venea să tremur, să fug și să mă ascund în pat, să le cer invitaților să plece acasă și să fiu lăsată în pace. Nu, nu eram supărată pe niciunul dar prezența lor mă obosea enorm. Din când în când mă mai întreba câte cineva dacă mă simt bine pentru că se vedea pe fața mea că ceva era în neregulă. Zâmbeam și răspundeam sec „Mă doare puțin capul, dar sunt ok.ˮ  deși tot creierul mă durea pentru că era obligat să socializeze.

depresia-postnatala.PNG

Următoarele zile au fost și mai urâte. Ai mei se întorseseră la Iași iar eu eram din nou singură cu copilul în cea mai mare parte din zi. Să-mi hrănesc și să-mi îngrijesc propriul copil erau un chin cu care m-am luptat până în momentul în care am cedat. I-am sunat pe ai mei și le-am zis prin ce treceam. Mama îmi simțea durerea și îmi repeta obsesiv să fiu puternică, să fiu tare și să lupt cu stările mele însă tata nici nu a vrut să audă de slăbiciunile mele. De parcă l-aș fi făcut de râs pentru că nu eram așa cum mă învățase el să fiu: puternică ca o stâncă. Am apreciat încurajarea mamei dar „Gândește pozitiv, mamă.ˮ nu mă ajuta deloc. Copilul se agăța de mine și-mi cerșea atenția iar eu nu voiam decât să mă ascund sub o pătură și să uit de mine, de el și de toată viața mea. Când M. a venit în ziua aceea de la serviciu m-a găsit atât de răvășită încât s-a speriat. Aveam cearcăne negre, eram neîngrijită și pe deasupra tremuram ca un epileptic. Efectiv nu mă puteam controla. I-am zis că am nevoie de ajutor. Atunci, fix în acel moment, pentru că simțeam că nu voi trece noaptea în viață. Ne-am încălțat, am îmbrăcat copilul și am ieșit pe ușă. Am mers direct la camera de gardă a spitalului Obregia unde erau de gardă două tinere doctorițe. Una dintre ele avea un copil mic și a fost profund înduioșată de soțul meu care într-o mână ținea copilul la piept și într-o mână ținea palma mea dreaptă tremurândă.

Ce a urmat după acel moment avea să-mi schimbe total viața.

Oboseala, suferința în tăcere și presiunea (pe care nu mi-a pus-o de fapt nimeni pe umeri) de a-mi îndeplini perfect îndatoririle față de mamă și soție aveau să-mi contureze diagnosticul. Depresie postnatală și tulburare anxioasă. Am urmat un tratament medicamentos și am făcut sute de ore de terapie. Încă din primele zile de când am început medicamentația începuseră să se vadă efectele pe mine. Dormeam mai bine, mâncam mai bine, mă îngrijeam, ieșeam la plimbare cu cel mic și mă reapropiam de soțul meu. Iar toate astea brusc nu mai dureau.

Mult timp nu am recunoscut nimănui că am luat tratament antidepresiv și am ocolit subiectul chiar și cu cei apropiați. Deși toți știau că am avut o perioadă în care „nu mi-a fost bineˮ, depresia mea a fost un subiect tabu. Îmi era jenă și teamă în același timp să nu fiu etichetată drept nebună, deși eu eram în deplinătatea facultăților mintale, reluasem munca la birou și performam în tot ce făceam.

Asta până într-o zi. O zi în care m-am uitat în oglindă și i-am zâmbit femeii din fața mea.

Brusc nu am mai simțit nici rușine, nici vinovăție și nici frustrare. Așa că i-am zâmbit femeii din oglindă pentru că luptase mult timp cu demonii ei și într-un final se sfârșise totul. I-am văzut apoi verigheta de pe deget și i-am mulțumit Cerului că nu a trebuit să lupte singură. Aceea a fost ziua în care eu mi-am zis: MĂ IUBESC, MĂ ACCEPT și MĂ IERT!    

Această postare este despre mine și despre experiența mea în lupta cu depresia. Dacă tu sau cineva apropiat ție se confruntă cu stări prelungite de tristețe sau de anxietate nu întârzia să ceri ajutor de specialitate din partea unui medic. Domnul doctor Radu Leca, psiholog clinician, poate fi contactat pentru programări la numărul de telefon 0741. 101 881. Îl poți găsi și pe pagina sa de facebook dând click aici.

Dacă nu ai cu cine să vorbești, te simți singură și crezi că ai ajuns la capătul puterilor nu uita că mai sunt și alte mame care au trecut sau care trec prin depresie și înving în fiecare zi această boală. Mă poți contacta pe e-mail la mamiblog@prafmagic.com sau pe Facebook dacă dorești un umăr pe care să te sprijini pentru a trece peste această perioadă în care crezi că totul mai bine s-ar sfârși. Există viață după depresie. Vei fi bine. Continuă să lupți. Ai nenumărate motive pentru care trebuie să o faci.

depresia