Top

Mă pregătisem pentru orice dar la asta nu m-am așteptat. Reîntoarcerea la muncă după „concediulˮ de stat acasă cu copilul.

intoarcerea-la-munca.PNG

Am așteptat cu nerăbdare momentul întoarcerii mele la job după concediul de creștere al primului copil. Mă cuprindeau emoțiile de fiecare dată când mă gândeam cum va fi reîntâlnirea cu vechii colegi și cu fosta mea viață.

Visam cu ochii deschiși cum va fi reîntâlnirea cu vechea Eu, cea dinainte de a fi strigată mami.

Mă săturasem de zilele alea în care nu știam dacă e miercuri sau sâmbătă, de rutina de dimineață-prânz-seară, de ciclul neîntrerupt al discuțiilor despre alăptat, diversificare și caca moale. Voiam să mă întâlnesc cu oameni care aveau și alte preocupări în afară de scutece și tantrumuri.

L-am înscris pe Matei la o creșă de stat pentru că atât ne permiteam financiar iar prima lui zi de colectivitate avea să coincidă cu prima mea zi înapoi la serviciu. Am avut grijă ca la înscriere să fiu atentă cu toată lumea și să mă asigur că bibistrocelul meu va fi bine îngrijit. Îl învățasem să facă la oliță, mânca și se schimba singur însă la somnul de prânz era obișnuit să fie mângâiat câteva minute pe spate. Am urât dintotdeauna șpaga și am refuzat să o dau pe oriunde am fost, însă de data asta am simțit că trebuie să-mi încalc principiile și să am grijă de doamne așa cum trebuie. Astfel mă simțeam eu mai liniștită că ele îi vor oferi lui Matei puțină alinare atunci când îl va fi cuprins dorul de mami.

Mi l-am dorit foarte mult pe Matei, însă o dată cu venirea lui am simțit că viața mea s-a transformat într-un lung șir de renunțări.

Renunțări la ieșirile cu prietenii, la serile de miercuri la cinema, la orele pierdute cu o carte-n mână și mai ales la cariera mea. Plecasem în concediu prenatal într-un moment în care simțeam că eram pe val la job. Eram implicată într-o mulțime de proiecte mișto și mă dedicam cu plăcere și dăruire oricărei activități din departament. Evaluările mele de la final de an încununau munca depusă și eram foarte mândră de tot ce realizasem.   

Am sperat că odată cu reîntoarcerea după cei doi ani de stat acasă voi putea relua totul de unde a rămas. Și nu avea de ce să fie altfel. Eu mă simțeam mai încrezătoare, mai matură și mai motivată ca oricând. În domeniul în care lucram pe-atunci lucrurile se schimbau frecvent și mereu apărea ceva nou de învățat. Nu voiam să par sau să mă simt ca un nou venit în firmă așa că în ultimele 3 luni am cerut și am invățat toate materialele noi de training care apăruseră.

În prima zi la job totul a fost minunat. Majoritatea timpului am petrecut-o salutând și îmbrățișând vechii colegi. Cu toții mi-au urat bun revenit și mă întrebau ce face Matei și cum e viața de mămică. Am râs mult și m-am bucurat că nu m-au uitat cum nici eu nu i-am uitat pe ei. Nu prea am avut timp să-mi fie dor de puiul meu de om, însă când am plecat de la muncă și m-am dus să-l iau de la creșă aveam inima cât un purice. Oare cum a fost ziua pentru el? Oare o fi mâncat, o fi dormit, s-or fi purtat bine cu el? L-am găsit într-un colț al clasei, jucându-se cu o mașinuță roșie pe parchet. Nu zâmbea dar nici nu transmitea altă emoție. Privea în gol și tot ce făcea era să miște mașinuța înainte și înapoi pe lângă el. Când m-a auzit salutând-o pe doamna la intrarea în clasă atunci ochișorii lui s-au mișcat iar glasul lui a strigat maaaamii! Ne-am strâns puternic în brațe de parcă am fi vrut să rămânem lipiți pe vecie. Inimioara lui bătea puternic lângă inima mea. Una spunea Mami, să nu mă mai lași singur! iar cealaltă regreta că a fost atât de egoistă atunci când a gândit să-și ceară viața de altădată înapoi.

Matei a plâns în fiecare zi din prima lună de creșă. Și nici viața mea profesională nu era ok.

Doar când intram cu mașina pe strada cu pricina el începea să plângă neconsolat. De fiecare dată când îl lăsam în brațele îngrijitoarei inima mea se făcea praf. Mă dărâmam bucată cu bucată și îmi târâiam picioarele la ieșirea din creșă, ascuțindu-mi doar auzul ca să-mi dau seama dacă mai aud copilul plângând sau dacă s-a oprit.

La serviciu lucrurile încercau să redevină rutină dar parcă nu mai simțeam aceeași rutină energizantă ca altădată. Eram încântată ori de câte ori mi se dădea ceva de făcut și mă străduiam să duc cât mai bine la final toate taskurile dar neîncrederea leaderilor mei se simțea constant deasupra capului meu. Motoarele mele funcționau la turație maximă și niciodată nu mă simțisem mai motivată ca acum să învăț, să ajut, să pun umărul la treabă, dar din partea cealaltă a mesei nu venea același entuziasm. Ba chiar am fost luată de mai multe ori în discuții private în care mi s-a reproșat că mă strădui prea mult sau că încerc să grăbesc prea mult lucrurile.

- Pe bune? Vi se pare că încerc să mă forțez prea mult?

- Da, ar trebui să ai mai multă răbdare cu tine și să așteptăm să treacă puțin mai mult timp până să te implicăm în proiecte noi.

Nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea și plângeam aproape în fiecare seară acasă. Îmi dădeam toată silința să mă reintegrez și să demonstrez tuturor că pot fi din nou un om valoros pentru echipă și totuși unii se purtau cu mine de parcă mi-aș fi născut și creierul, nu doar propriul copil. Mă simțeam ca într-o perioadă de probă în care trebuie să mă acomodez forțat deși eu puteam să mă simt fără prea mare dificultate ca și cum nu aș fi plecat niciodată în CIC.

A fost frustrant. Foarte frustrant. Orice încercare a mea de a mă reîntoarce acolo de unde plecasem în urmă cu 2 ani era înfrânată de nesiguranța pe care o simțeau leaderii mei. Mă simțeam neînțeleasă, neiubită și nedorită, iar toate astea se combinau cu dorul și îngrijorarea pentru copilul pe care îl lăsasem abandonat în grija unor străini.

intoarcerea-la-serviciu.PNG

A fost o perioadă grea. Multe drumuri în care plecam de la serviciu ca să-l iau pe Matei de la creșă le-am parcurs cu lacrimile în gât. Viața mea de dinainte brusc nu mai exista iar tot ce am sperat eu că voi recupera prin reîntoarcerea la job se spulberase. Cât de naivă am fost să cred că mă pregătisem așa cum trebuia pentru ziua cea mare! Cât de mult greșisem să cred că-l pregătisem și pe puiul meu de om!

Vreo 6 luni cred ca a durat acomodarea noastră la noua viață.

În tot timpul ăsta am învățat să observ când copilul meu nu mânca sau nu dormea cum trebuie. Am învățat chiar și să fiu imperativă atunci când le-am cerut doamnelor pe care le sponsorizam la fiecare două săptămâni să nu-mi mai uite copilul pe oliță că dacă îi mai găsesc urme pe funduleț și pe spate iese urât.

Cât despre serviciul meu... Am continuat să muncesc cât de mult și de bine am putut. Însă fără entuziasm. Acela murise la ultima ședință în care mi s-a spus să o las mai moale. Și cred că s-a observat asta până în ziua în care mi-am dat demisia. Locul meu nu mai era acolo iar viața mea de altădată mai existase în cei 2 ani de concediu de maternitate doar în mintea mea. Am plecat împăcată cu mine însămi în și focusată doar pe ceea ce eu aveam în acel moment în viața mea și am încetat să mai suspin după ceva ce a fost și nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Se pare că uneori doar punând punct și alineat de la capăt avem șansa să ne descoperim cu adevărat și să aflăm împlinirea.

intoarcerea-la-munca-dupa-cic.PNG

Dacă îți plac articolele mele și vrei să fii la curent cu trucurile care îmi fac viața de părinte mai ușoară, te invit să dai LIKE paginii de facebook cu praf magic.