Top

Toată viața mea am căutat iubire

cautand iubirea.PNG

Eu am venit pe lume într-un moment neașteptat din viața părinților mei. Mama mea abia ieșea din adolescență iar tatăl meu se pregătea să-și susțină bacalaureatul. Așadar, nu pot afirma că vestea sosirii mele i-a încântat nespus la vremea aceea. Eram un copil neplanificat, ieșit din alți doi copii la început de viață.
Mulți îmi spun că am fost un copil răsfățat atunci când eram mică. Înconjurată de 5 mătuși care mă alintau și mă pupau toată ziua, ai fi zis că eram copilul norocos cu 5 mame. Însă eu nu prea îmi amintesc zilele alea. Îmi amintesc lucruri din viața mea începând de pe la 4-5 ani încolo, când tata era mereu plecat în delegații iar eu rămâneam singură cu mama acasă.

O vedeam mereu pe mama mea muncind.

Dacă nu spăla rufe aplecată peste cada din baie atunci era la bucătărie la aragaz sau călca mormane întregi de haine pe o masă mare acoperită cu o pătură albastră și un cearceaf. 
Pe mama am simțit-o toată viața mea ca pe expresia eternului sacrificiu. Pentru mine. Pentru mine ea nu și-a terminat niciodată studiile ca să nu mă piardă din ochi vreo secundă, pentru mine ea a rămas adesea desculță pentru că eu aveam picioare neastâmpărate și în permanentă creștere, pentru mine ea spunea mereu „Nu vrea mama, papă tu.ˮ pentru că ceva bun pe vremea aia nu se găsea oricând și la orice colț de stradă.


Singurele mele momente de căldură, de apropiere cu mama îmi amintesc că erau acele nopți în care adormeam lângă ea mângâiată pe spate și în care sărmana femeie obosită abia mai reușea să ducă la final „Fata babei și fata moșuluiˮ. Mama nu mi-a spus niciodată în copilăria mea ca mă iubește. Cel puțin eu nu-mi amintesc. Și nici nu știu să fi avut vreun moment în care sa îmi spună că e mândră de mine, că sunt fetiță bună, că sunt toată lumina ochilor ei. Acum când eu sunt mare, adult în toată firea, cred că pe vremea aia nici nu se prea spuneau lucrurile astea, iar mama mea (o copilă și ea) știa să-mi arate afecțiunea doar prin toate lucrurile pe care le făcea pentru mine. Dar pentru că dragostea asta nu era și vorbită, atunci, la vremea aia, eu simțeam că nu există.


Pe tata nu mi-l prea amintesc decât de prin clasa a doua. Tata era cel care mă punea la teme în fiecare zi. Și la „suplimentareˮ. Foarte multe „suplimentareˮ. Nu știu dacă eram eu grea de cap și nu pricepeam din prima, dar în viziunea lui tata cu cât lucram mai mult cu atât era mai bine. Pentru el. Și probabil și pentru mine, nu știu... Îmi aducea mai mereu, printre pachetele de biscuiți și fructe, și câte un cadou special de la el de la muncă. Acest cadou special era un caiet mare A4, cu vreo 200 de foi veline. Pe acesta eu umpleam într-o luna sute și mii de exerciții la matematica. Și totul cu un ceas alb, pătrățos, cu un ticăit enervant lângă mine, pe masă. Dacă ceasul ăla suna la un anumit timp pus de tata și eu nu terminam de scris era vai de mine.

Tata și-a dorit foarte mult ca eu să fiu mereu cea mai bună. Să excelez în toate, să iau premiul întâi cu coroniță, prima pe clasă. Îmi repeta mereu „Eu vreau să fii bună. Cea mai bună. Să nu fii nevoită vreodată să te schimbi în salopetăˮ. Și i-a ieșit partea asta cu coronița (și mai târziu și cu salopeta), iar tata era mândru de mine între toți ai noștri. Însă mândria aceasta a lui, la fel ca și iubirea mamei, nu a fost pe-atunci niciodată rostită cu „Bravo! Felicitări! Știu că ai muncit mult, suntem mândri de tine.ˮ.


Tata m-a îmbrățișat prima dată la finalul clasei a VIII-a.

Și apoi când am plecat de-acasă la București după clasa a XII-a. Acum, când viața ne-a mai înțelepțit pe amândoi și a învățat și bietul tata că exprimarea iubirii nu face rău iar pe copii nu trebuie să-i pupi doar când dorm, multe dintre aceste lipsuri le-am recuperat și le-am vindecat împreună.

Dar pe-atunci, iubirea pe care eu încercam să o obțin de la părinții mei prin cuvinte sau îmbrățișări, iubirea care trebuia să-mi dea încredere în mine și putere și perseverență și echilibru, iubire aceea VORBITĂ simțeam că trebuia să o câștig doar prin note bune, cumințenie, obediență chiar, respect, mii de pagini de suplimentare și coronițe la final de an școlar. Însă, cu toate strădaniile mele parcă tot nu era îndeajuns pentru a o merita. Când am mai crescut și am văzut că nici așa nu primeam ceea ce aveam nevoie în tăcere am încetat să mai fiu „mândriaˮ alor mei.

inima.PNG

Ai mei au vrut ca eu să am mai mult decât au avut ei, să primesc mai mult decât au primit ei, să ajung mai mult decât au ajuns ei. Așa că au muncit zi și noapte pentru ca eu să am la sărbători haine mereu noi, să am camera mea, să mănânc tot ce era mai bun și mai sănătos, să nu cunosc grija zilei de mâine, să am parte de jucării și de vacanțe la Eforie în fiecare vară.


Însă nu mi-au dat atunci ceva după care eu tânjeam în fiecare zi, în fiecare noapte când eram forțată să dorm singură în camera mea deși aveam o frică groaznică de întuneric. Atât de frică încât stăteam toată noaptea cu plapuma peste cap și țineam doar nasul afară ca să nu mă sufoc.

Aveam nevoie de vorbe, de validări exprimate prin cuvinte ale iubirii lor. Aveam nevoie de îmbrățișări, de mândria lor chiar și atunci când am luam și câte-un 9. Voiam să mă simt iubită chiar și atunci când nu eram prima.

Acum, când sunt și eu la rându-mi mamă, știu că niciun părinte nu se naște cu manualul de părințeală în mână și că fiecare dintre noi facem pentru copii noștri atât cât putem și ne exprimăm iubirea față de ei atât cât știm. Dar pe-atunci eu nu știam să citesc eforturile părinților mei ca pe semne ale dragostei. Eram prea mică și poate și puțin egoistă.

Prietene adevărate nu am avut niciodată până am intrat la liceu.

Eram adesea marginalizată și ironizată de către ceilalți copii care mă strigau pe-afară „doamna învățătoareˮ doar pentru că eram cea mai bună și doamna mă dădea exemplu la clasă mereu. Toți mă șicanau și râdeau de mine de fiecare dată când mă vedeau. Nu de puține ori mă desenau pe asfalt cu fata urâtă și plină de cicatrici doar pentru că am avut neșansa să mă nasc cu un semn pe față, semn care a trebuit operat când eu aveam un an și care toată viața m-a obligat să îmi țin părul lăsat pe obrazul drept ca să acopăr imperfecțiunea.


Singura mea joacă era în casă când puneam cele 3 păpuși din plastic tare și cu părul sârmos dar lung să-mi fie spectatoare la realizările mele. Mă prefăceam că sunt pe o scenă unde eu dansam, recitam sau primeam coroniță iar prietenele mele din plastic mă aplaudau și mă îmbrățișau la final. 


Am încercat să țin și jurnale pentru că îmi plăcea să scriu. Era ca un refugiu în care eu puteam să revărs tot ce adunam în sufletul meu de copil, însă de fiecare dată tata mi le găsea și mi-o luam, așa că am încetat să-mi mai pun sufletul pe foaie. Iar după venirea fratelui meu pe lume, când eu aveam 12 ani, m-am închis și mai mult în mine. Și atunci a început și drama mea adevărată, adică răzvrătirea și prostiile tinereții mele.

La 14 ani am întâlnit un tip. Cu 6 ani mai mare ca mine. Un băiețaș de cartier care stăpânea bine vrăjeala de Don Juan ieftin, chiar dacă el era puțin agramat și urât puțin mai mult. Însă acest om mă hrănea cu ceea ce eu credeam că îmi lipsea pe-atunci. Cu atenție.  Pentru el eu eram bună așa cum eram, fără să fiu the best from the best. Acum știu că ceea ce simțea el pentru mine nu era nicidecum iubire ci era de fapt o obsesie pentru fata frumoasă și deșteaptă din cartier. Ba el chiar mă dorea proastă și slabă pentru că în felul acesta se simțea pe sine mai deștept și mai puternic. Omul ăla se hrănea practic cu suferința mea dându-mi sfaturi proaste, repetându-mi zeci de motive pentru care să-mi urăsc familia, să chiulesc de la școală ca să mă întâlnesc cu el, ca să-mi adâncesc și mai mult nesiguranța în forțele mele în timp ce el iși clădea în fata mea Ego-ul propriu de macho.

Doamne, ce copila proastă am fost! Și așa am fost vreo câțiva ani. Timp in care ai mei s-au împotrivit cu toate forțele lor părințești. Adică cu pedepse, amenințări, certuri și învinuiri. În perioada aceea am făcut multe prostii de care nu sunt foarte mândră. Am lăsat să iasă din mine multă răutate, multă răzbunare pentru toate frustrările pe care le adunasem în mine.

 
M-am trezit din relația asta toxică abia când M. a revenit în viața mea și m-a întrebat „Ioana, tu ești fericită?ˮ. Era prima dată în 18 ani când cineva mă întreba asta.

Eram fericită?

Mă preocupasem vreodată să fiu fericită, să mă simt fericită? Nu cred. Nu știu. Însă știu că tânjeam după asta și încercam prin orice fel sa fiu fericită, să fiu plăcută, să fiu iubită.

Când am crescut mare și m-am făcut femeie în toată regula, cu job și cu toate cele, lucrurile nu au părut să se schimbe prea mult. Deși aveam un soț care mă iubea și care îmi spunea asta zi de zi, deși mi-am bandajat împreună cu părinții mei rănile copilăriei, eu eram într-o continuă căutare a iubirii.


Emanam iubire pentru cei din jurul meu la tot pasul. Dădeam iubire cu carul și mă așteptam să primesc și eu înapoi măcar un pic din tot ce dăruiam. Tot ce făceam și tot ce lucram era ca să reușesc să câștig iubirea colegilor mei de la job. Eram peste tot și încercam să mă apropii de toți, prin toate felurile, cum puteam eu mai bine. Probabil că eram penibilă sau sufocantă. Probabil eram și penibilă și sufocantă, pentru că la un moment dat șefa mea m-a luat la o discuție și mi-a zis să o las mai moale, să nu mă mai strădui atât de mult să mă fac plăcută pentru alții, să fiu eu însămi că eu sunt bună așa cum sunt, fără să mă forțez prea mult.


Cât am plâns după discuția aia! Doamne, cât am plâns! Eu dădeam totul din mine pentru toți din jur. Cum se făcea că iubirea mea era „prea multaˮ? Putea iubirea să fie prea multă?


O să mă întrebi cititorule dacă m-am oprit vreodată din căutat iubirea.


Da. M-am oprit la un moment dat.

N-as ști să pun degetul pe vreo zi anume din viața mea în care să încercuiesc data cu marker roșu și să scriu cu litere mari Iubire găsită. Însă cred că ziua aia a venit după ce au am încetat să o mai caut, să o mai câștig sau să o mai cerșesc. După multe episoade de depresie, după multe luni în care nu am văzut lumina de la capătul tunelului, după multe dăți în care am evitat oglinda pentru că mă înfățișa urâtă și grasă, după multe nopți în care mă trezeam înfulecând dulciuri fără să respir și apoi plângeam vinovată.


După ce am simțit că nu mai am nimic, că viața mea e zero, că inima mea e mai praf decât creierul, după ce m-am urât că i-am distrus visurile din tinerețe ale mamei odată cu nașterea mea și după ce l-am mințit și sfidat pe tata până în ziua în care m-am măritat, după toate crizele pe care soțul meu a trebuit să mi le suporte, a trebuit să trag linie. Și să decid.

Părăsesc scena sau mai trag o dublă, poate de data asta-mi va ieși mai bine?


Am început să enumăr obsesiv în minte toate motivele pentru care eu ar trebui să mai joc în propria-mi piesă dar și toți spectatorii mei fideli care așteptau să mă îmbrățișeze la fiecare act, la fiecare cadru, la fiecare replică a vieții mele.

Mama, tata, frate-miu.

M., Eva, Matei.

Prietenii mei dragi.

Eu.
 

Da, și EU. Pentru că EU eram și actor și spectator. Eu regizam chiar și piesa. Doar că până atunci o regizasem prost. 

Mereu am considerat despre orice și oricine că mai merită o a doua șansă, no matter what. Mereu am oferit a doua șansă tuturor celor care mi-au cerut-o. Oare nu meritam și EU să primesc de la mine a doua șansă? A doua încercare de a mai trăi, de a mă vindeca, de a mă reconstrui?

Ba da. O meritam. Și din momentul acela în care am realizat că mai pot încerca o dată viața mea s-a schimbat.

Am lăsat iubirea să intre în mine așa cum intră lumina pe fereastră și am încetat să o mai caut eu in întuneric. Era clar ca nu căutasem până atunci unde trebuia. Așa că mi-am mutat atenția de la EI la EU. De la alții la mine. Am început apoi, ușor ușor, să văd iubirea în tot, în orice. În orice lucru mărunt din jurul meu, în orice vorbă sau faptă ale oamenilor de lângă mine.


Așa m-am lăsat și pe mine însămi să mă privesc, să mă descopăr cu toată ființa mea, cu tot sufletul meu, cu fiecare bucățică de grăsime și cu fiecare oscior care mă alcătuie. Și când m-am privit în oglindă și mi-am văzut cicatricea de pe obraz mi-am dat părul după ureche și l-am prins ștrengărește cu o clamă roz. Brusc nu mi-a mai fost rușine cu mine, de mine.

Mi-am zis că Dumnezeu m-a însemnat ca să mă vadă mai bine de sus printre toți ceilalți copii ai lui.


Așa s-a născut Ioana. La 30 de ani. Din propria-i iubire, din propriile-i răni.

Această Ioana nu are nevoie să mai caute iubirea. Această Ioana a găsit în ea o rezervă inepuizabilă de iubire și s-a oprit din căutări. Acum Ioana se simte iubită fie doar și dacă îi zâmbește cineva, oricine pe stradă. E rândul ei însă să dea iubire. Și asta s-a transformat parcă în țelul ei. Mai mult să dea și mai puțin să ia.

balerina.PNG